IDENTITATE, VALORI SI RĂDĂCINI

Valori și identitate

Unele dintre cele mai importante lucruri care mă definesc nu au început la școală și nici în adolescență. Le-am primit mult mai devreme, în familie.

Încă din primii ani de viață am crescut cu credința în Dumnezeu și cu ideea că nimic cu adevărat important nu se poate face fără ajutorul Lui. „Nihil sine Deo” – Nimic fără Dumnezeu – este una dintre expresiile pe care le-am auzit cel mai des în familia mea.

De la lucrurile aparent mici, cum ar fi mulțumirea pentru o nouă zi, până la lucrurile mari – sănătatea, familia, oamenii dragi, liniștea unei vieți în care nu îți lipsește ceea ce este esențial – am fost învățat să nu consider nimic ca fiind de la sine înțeles.

Credința a fost pentru mine, de la început, și ceva personal, dar și ceva trăit împreună cu familia mea. Iar această apropiere de Dumnezeu a însemnat întotdeauna și apropierea de Biserică.

Pentru mine, Biserica a fost locul în care am găsit liniște, regăsire și o formă de bucurie greu de explicat în cuvinte. A fost un loc al luminii sufletești, dar și locul în care am învățat, poate mai mult decât oriunde altundeva, valoarea lui „împreună”.

Familia mea, credința și locul în care am crescut sunt legate în mintea mea de aceeași imagine: casa părintească din Poduri și, foarte aproape, pe deal, Biserica „Cuvioasa Parascheva” din Prohozești.

Aceasta este imaginea copilăriei mele.

De la ferestrele casei părinților mei, Biserica de pe Deal a făcut parte din peisajul fiecărei zile. Am văzut-o dimineața, seara, în toate anotimpurile, în zile obișnuite și în zile de sărbătoare. Poate tocmai de aceea, pentru mine, nu a fost niciodată doar o clădire. A fost un reper. Un loc care îmi spunea unde este acasă.

Cred că rădăcinile și identitatea mea sunt legate foarte profund de acest pământ, de Poduri, de oamenii de aici și de Dealul Bisericii. Sunt lucruri pe care nu le-am ales, pentru că le-am primit prin naștere și prin familie, dar pe care, pe măsură ce cresc, încep să le înțeleg și să le prețuiesc tot mai mult.

Tocmai de aceea, noaptea de 23 martie 2025, când incendiul a distrus Biserica pe care o cunoscusem toată viața, a însemnat pentru mine și pentru familia mea o ruptură profundă.

A fost greu să vezi dispărând, în câteva ore, un loc care făcuse parte din fiecare etapă a vieții tale.

Dincolo de tristețe și de neputința acelui moment, am simțit însă și altceva: hotărârea că acest loc trebuie reconstruit și că, atât cât voi putea, vreau să fac și eu parte din acest efort.

Pentru că o biserică nu se reconstruiește numai cu bani, materiale și muncă fizică.

Se reconstruiește și prin apropierea dintre oameni.

Prin întoarcerea către celălalt – vecin, rudă, prieten, consătean – și prin disponibilitatea fiecăruia de a ajuta cu ceea ce poate.

Se reconstruiește prin încredere, răbdare și prin dorința de a rămâne uniți în jurul unui loc care, până în acel moment, ne ținuse uniți.

Poate că aici am înțeles cel mai limpede ce înseamnă pentru mine ideea care străbate întregul meu drum: nu construim doar pentru noi și nu construim singuri. Construim împreună.

În perioada care a urmat, am încercat să fiu alături de comunitatea Bisericii și de Părintele Parfene Dumitru, căruia i-a revenit responsabilitatea dificilă de a conduce efortul de reconstrucție a lăcașului. Prin activitățile la care am participat, am început să înțeleg că refacerea unei biserici înseamnă mai mult decât ridicarea din nou a unor ziduri: înseamnă păstrarea unei memorii, a unei identități și a unei comunități.

Implicare în viața Bisericii și a comunității

Activități educaționale dedicate Centenarului Patriarhiei Române – martie 2025
În martie 2025, chiar în săptămâna premergătoare incendiului, am răspuns chemării părintelui Ciprian Andrioaie și am participat, în calitate de voluntar, la activitățile educaționale organizate în cadrul manifestărilor dedicate „Anului Centenarului Patriarhiei Române Ortodoxe și al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea”. Pentru mine, această implicare a fost o continuare firească a apropierii de Biserică și de valorile pe care le-am primit în familie. Privind în urmă, faptul că această activitate a avut loc chiar înaintea incendiului îi dă astăzi, pentru mine, o încărcătură aparte.

Școala de Vară „Creștem frumos în Biserică și în familie” – august 2026

În august 2026, am fost implicat ca voluntar în cadrul Școlii de Vară „Creștem frumos în Biserică și în familie”, organizată de Parohia Prohozești în parteneriat cu Protoieria Moinești, Școala Gimnazială „Nicolae Șova” Poduri și Primăria Comunei Poduri. Mi-a plăcut în mod special ideea acestui proiect: aceea că educația unui copil nu se construiește într-un singur loc, ci prin apropierea și colaborarea dintre familie, școală, Biserică și comunitate. Pentru mine, a fost încă o experiență în care ideea de „împreună” a devenit foarte concretă.

Colind pentru cei singuri – 23 decembrie 2026

În preajma Crăciunului, am făcut parte din grupul de tineri voluntari care, alături de Părintele Parfene, a mers la persoane vârstnice, singure sau aflate în nevoie din parohie. Le-am dus colinde, câteva daruri simple – alimente de bază, fructe și dulciuri – și, mai ales, bucuria de a simți că nu sunt singuri în aceste zile de sărbătoare.

Pentru mine, a fost una dintre cele mai simple, dar și cele mai adevărate forme de a pune în practică ceea ce am învățat în familie și în Biserică: să fii aproape de celălalt atunci când are nevoie de tine.

Concursul de șah – Zilele Cultural-Duhovnicești, 5 septembrie 2026

Tot în calitate de voluntar, am sprijinit desfășurarea Concursului de șah, ediția a XVIII-a, organizat de Protoieria Moinești în cadrul Zilelor Cultural-Duhovnicești, în data de 5 septembrie 2026. Mi-a plăcut faptul că un astfel de eveniment reunește într-un mod firesc educația, competiția, disciplina și viața comunității. Chiar și în activități aparent foarte diferite, am descoperit aceeași idee: oamenii cresc atunci când au ocazia să se întâlnească, să învețe unii de la alții și să construiască relații durabile.

Familie și rădăcini

O parte importantă din valorile mele vine din familie și din felul în care am fost învățat să privesc oamenii din jur. Am crescut cu ideea că trebuie să fim atenți la cei care au avut mai puține șanse și că, atunci când putem ajuta, este firesc să o facem.

Un moment cu o semnificație aparte pentru mine a fost acela în care, alături de mama mea, am botezat un copil, pe Mădălin, provenit dintr-o familie foarte săracă, cu mulți copii. La câțiva ani după acel moment, tatăl lor a murit, iar această întâmplare mi-a rămas și mai puternic în minte. M-a făcut să înțeleg că unele legături și unele responsabilități depășesc un simplu gest de moment și că grija față de ceilalți trebuie să fie una reală și constantă.

Primirea Sfintei Împărtășanii

Primirea Sfintei Împărtășanii a fost, încă din copilărie, unul dintre momentele în care am simțit cel mai puternic apropierea de Dumnezeu. Pentru mine, nu este doar un gest care ține de tradiția Bisericii, ci un moment de liniște, de reculegere și de întoarcere spre ceea ce este cu adevărat important.

Privind fotografiile din acești ani, îmi dau seama că astfel de momente au făcut parte firesc din drumul meu și din felul în care am fost crescut: cu credință, cu respect pentru Biserică și cu dorința de a păstra vie această legătură.

Casa părintească

La fel de importante pentru mine sunt și imaginile simple ale casei părintești: grădina, curtea, culesul viei, lucrul pământului primăvara și vara și felul în care același loc se schimbă de la un anotimp la altul. Sunt imagini care s-au întipărit în memoria mea și care, pentru mine, înseamnă acasă.

Pe măsură ce cresc, înțeleg tot mai mult cât de important este să știi de unde vii. Mă simt norocos pentru că am rădăcini pe care le simt trainice și sănătoase: în familie, în credință, în tradiții și în locul în care am crescut.

Cred că tocmai aceste rădăcini îmi dau libertatea de a privi cu încredere spre viitor.

Traditii și obiceiuri

Tot din familie vin și tradițiile de care mă simt foarte legat. Într-un spațiu rural, Paștele și Crăciunul se trăiesc parcă mai intens: prin pregătiri, obiceiuri, colinde, datini și prin faptul că familia și comunitatea se adună mai mult în jurul acelorași repere.

Căsuța de Crăciun – tradiție, comunitate și bucuria de a fi împreună

Căsuța de Crăciun a devenit deja o tradiție a municipiului Moinești. În fiecare an, în săptămâna premergătoare Crăciunului, Parcul Central prinde viață prin colinde, urături și momente artistice susținute de copii și adolescenți, care aduc în centrul orașului atmosfera specifică Sărbătorii Nașterii Domnului.

Am crescut de mic în apropierea acestei tradiții, însă odată ajuns la liceu am ales să mă implic mai mult și să fiu mai prezent la astfel de evenimente. Pentru mine, ele nu înseamnă doar un program festiv, ci fac parte din spiritualitatea noastră, din identitatea locală și din acele obiceiuri pe care cred că este important să le păstrăm și să le ducem mai departe.

În același timp, Căsuța de Crăciun este și un moment de bucurie, socializare și apropiere între tineri. Atmosfera sărbătorilor, muzica, întâlnirea cu colegii și energia întregii comunități transformă fiecare seară într-un moment special.

Poate că tocmai acesta este farmecul cel mai mare al evenimentului: faptul că, pentru câteva zile, bucuria nu este doar a fiecăruia în parte, ci devine o bucurie trăită împreună.